Dialoguri cu Vasile Dem. Zamfirescu consemnate de Leonid Dragomir

La Facultatea de Filosofie din București unde eram studenți exista pe atunci multă libertate în alegerea cursurilor pe care doream să le urmăm. Se afișa la începutul anului universitar o listă a cursurilor obligatorii și opționale, acestea din urmă fiind majoritare. Așa am descoperit cursul de Psihanaliză filosofică al profesorului Vasile Dem. Zamfirescu, despre care știam vag că fusese unul dintre discipolii lui Constantin Noica. Atmosfera de libertate în care ne mișcam se regăsea în totalitate aici. Cursul ne interesa atât prin conținutul lui — care adolescent n-a fost fascinat de psihanaliză! — cât și prin rigoarea și claritatea expunerii. Deși nu mai predase până atunci, Vasile Dem. Zamfirescu era cu adevărat profesor. Seminariile erau însă ale noastre. Aici se iscau polemici, se propuneau interpretări insolite, se scriau și se citeau eseuri inspirate de noile probleme și lecturi. De obicei depășeam limitele temei propuse, astfel încât totul ar fi putut degenera într-un dialog al surzilor sau în divagații sterile dacă n-ar fi existat polul magnetic: profesorul. Nu numai că el aducea, cu mult tact, discuția pe făgașul normal, la obiect, dar opiniile noastre, oricât de îndrăznețe, vizau direct sau indirect aprobarea lui. Aceasta uneori venea, alteori nu, dar ceea ce conta pentru noi era faptul de a ne ști ascultați. Simțeam că el poate să vadă în spusele noastre sau dincolo de ele personalitatea noastră întreagă. De aceea voiam să dăm totul în acele seminarii care treceau atât de repede, deși discuțiile se prelungeau în pauze și după încheierea lor.

Zamfirescu Vasile Dem.